Blog de profesor

Fii eroul şcolii tale(VI)- Din copilăria unui educator

11.14.2012 · Posted in Fii eroul scolii tale!

Iată că a sosit vremea ca şi al şaselea articol ce participă la campania promoţională Profi te premiază powered by Vodafone să apară pe blog. Îmi susţin în continuare şcoala în care m-am format şi în care încă învăţ lucruri noi, deşi sunt profesor. E adevărat că pe tot parcursul vieţii oamenii se perfecţionează, iar de la copii ai mereu câte ceva de învăţat. Ei te fac să îţi aminteşti de propria copilărie, să găseşti în tine candoare, emoţie, puritate, să fii frumos şi sincer. Viaţa fără copiii mei ar fi una goală şi lipsită de sens.

Mi-am deschis sufletul în faţa voastră, a tuturor cititorilor, dezvăluindu-mi gândurile, sentimentele şi ideile, v-am făcut martorii întâmplărilor prin care am trecut în timpul grădiniţei, al şcolii primare şi apoi al celei gimnaziale, v-am purtat pe aripile amintirilor, confesându-mă vouă. Elevii mei, prin faptul că intru zilnic în relaţie cu ei şi mă fac mereu să mă gândesc la perioada în care am fost şi eu asemenea lor, m-au determinat să scriu acest articol, prin care doresc să susţin Liceul Tehnologic Dumeşti.

Stau câteodată şi îi privesc cu nespus de mare nostalgie, deoarece îmi amintesc de vremurile în care eram şi eu de seama lor. Fiecare zi petrecută la şcoala, fiecare situaţie în care sunt pusă, mă duce cu gândul şi cu inima la cei care mi-au fost dascăli.

Deşi acum, fiind persoană matură şi destul de serioasă, par a fi fost un elev model, întotdeauna ascultător, realitatea nu este chiar aşa. Îmi amintesc cu drag de peripeţiile prin care am trecut în viaţa de preşcolar, elev de ciclu primar, gimnazial şi liceal.

În copilărie eram foarte băieţoasă. Prin urmare, stăteam mai mult cu băieţii decât cu fetele. Când eram la grădiniţă, mama avea grijă să îmi pună în fiecare zi în pacheţel câte un măr. Pe vremea aceea chipsurile nu invadaseră magazinele, şcolile, şi nici părinţii nu erau atât de inconştienţi cum sunt acum. Sănătatea era preţuită de fiecare. După cum spuneam, mama avea grijă să am în fiecare zi în ghiozdănel acea porţie de sănătate pe care o credea ea suficientă, pentru cele patru ore cât stăteam la grădiniţă. Numai că, niciodată nu puteam savura acel măr frumos, roşu, mare pe care îl puneam în bancă. Se pare că acesta le făcea cu ochiul colegilor mei, pentru că rămâneam de fiecare dată fără. Nu ştiu cum se făcea, dar când mă pregăteam şi eu să savurez fructul meu preferat şi băgam mâna în bancă să îl iau, dădeam numai de cotor. Al naibii coleg mai aveam şi eu! După ce că îmi mânca mâncarea, îmi mai lăsa şi resturile, parcă anume, ca să îmi facă în ciudă. Târziu am aflat cine îmi fura mie merele. Am considerat că nu este necesar să dezvălui identitatea lui şi să îl fac de râs în faţa colegilor şi a educatoarei, dar am avut grijă să aduc zilnic câte un cotor de măr de acasă şi să îl pun în locul în care stătea de obicei mărul. Bineînţeles că nu s-a potolit şi a găsit o altă victimă de la care să se împrumute cu câte ceva.

Tot la grădiniţă, un alt coleg se îndrăgostise de şoricelul meu norocos, pe care îl purtam zilnic la mine şi de care aveam  grijă ca de ochii din cap. Într-o pauză, nu ştiu ce am facut, dar l-am neglijat pe Norocel şi am rămas fără el. Am început a urla cât mă ţinea gura şi a mă izbi cu fundul de podeaua clasei, până au venit doamnele educatoare să vadă ce mi s-a întâmplat. Le-am povestit printre lacrimile de crocodil că cineva mi-a furat şoricuţul. Doamna mea educatoare, disperată că nu mă linişteam, şi de frică să nu îmi fie rău, a luat o varguţă dintr-un copac şi i-a controlat pe toţi colegii mei. Eu o ţineam de mână şi aveam inima cât un purice, gândindu-mă că nu o să îl mai recuperez pe Norocel. Însă colegului meu, hoţului, i-a fost frică de doamna educatoare şi a mărturisit că l-a ascuns pe şoricuţ după un dulap mare, plin cu jucării, cărţi de colorat, acuarele şi blocuri de desen. Doamnele educatoare au fost nevoite să îl cheme pe omul de serviciu să mute dulapul şi să îl salveze pe Norocel. Am uitat să vă spun că mititelului îi era frică de întuneric şi cred că plânsese şi el după mine. Mare mi-a fost bucuria când l-am văzut şi când mi l-a dat doamna educatoare. L-am strâns în braţe şi din acea zi nu l-am mai neglijat, pentru că l-am ţinut prins de un lanţ, la gâtul meu.

După terminarea orelor de curs, în drum spre casă, peripeţiile nu lipseau. Şi întotdeauna mama mea avea de pătimit. Ba îmi juleam un genunchi, ba mă băteam cu colegele, ba uitam să mai ajung acasa pentru că rămâneam la  sărit aţa. Şi de fiecare dată când se întâmpla asta, mama venea cu vărguţa după mine să mă înveţe minte.

Alteori, mă opream la curţile oamenilor pentru că mai ocheam câte un pisoi sau câte un căţel pe care îl furam şi i-l duceam mamei cadou, păcălind-o că l-am găsit pe stradă.După căteva ţipete, renunţa să mă mai certe şi îl adoptam pe micuţul rătăcit, spre fericirea mea. Numai că, a doua zi sosea proprietara, care îi explica modul în care am ajuns eu în posesia animalului, şi îl recupera. Eu mă alegeam cu o bătaie bună şi mă ascundeam plângând după sobă.

Nici în clasa întâi nu a dat peste mine cuminţenia. Trebuia să sărbătoresc într-un fel faptul că sunt bobocel. Aşa că, într-una din zile, când mă întorceam de la şcoală împreună cu câteva colege, ne-am oprit în dreptul gardului unei vecine, pentru că vişinul ce se afla lângă gard îşi lăsase în jos crengile pline de vişine coapte. Mai curajoasă decât toate, m-am urcat pe gard şi am început să strâng vişine, pe care le aruncam colegelor mele. La un moment dat, am vazut-o pe vecina mea îndreptându-se spre noi cu o vargă. M-am grăbit să sar şi mi-am prins mâna în gard. Săraca femeie, când a văzut, a alergat să mă ajute. A chemat imediat şi salvarea pentru că îmi rupsesem mâna şi a uitat de faptul că venisem la furat.

Anii au trecut şi eu eram la fel de neastâmpărată. Alergam în jurul şcolii după băieţi ca să îi bat, răsturnam totul cu fundul în sus prin clasă. Din cauza gălăgiei dintr-o pauză, domnul învăţător, ne-a scos afară într-o iarnă şi ne-a alergat în jurul şcolii. Şi eram toţi desculţi. Când am ajuns înapoi în faţa şcolii eram obosiţi, uzi şi ne trecuse pofta de a face năzbâtii. În clasa a patra am mers în excursie cu domnul nostru, cu trenul. Obişnuite să râdem de băieţi, nu ştiu cum am făcut, dar am reuşit să îi prindem unui coleg pantalonii în uşa de la compartiment. Domnul a fost nevoit să îi taie de la genunchi în jos pentru că se rupseseră. În drum spre Târgu Neamţ trebuia să trecem printr-un tunel. Când s-a făcut întuneric, noi, fetele, am început să ţipăm şi să sărim în gâtul domnului învăţător, care nu mai reuşea să respire din cauza noastră. La ieşirea din tunel, am constatat, cu amuzament, că o colegă de-a noastră, Simona, îl trăgea pe domnul de curea. Nu puteam termina clasa a patra decât printr-un alt eveniment demn de renumele meu. Într-o zi, după-amiază, mama m-a trimis la magazin. Venind spre casă, m-am întâlnit cu colegele mele, care săreau aţa. Ca de obicei, m-am oprit lângă ele şi am intrat şi eu în joc. Cuprinsă de patima jocului, am uitat să plec acasa. În timp ce mama aştepta cumpărăturile ca să pregătească de mâncare, eu mă distram cu fetele. După un timp, şi-au făcut apariţia şi nişte colegi de-ai noştri. Unul dintre ei, din glumă, mi-a pus o piedică. Căzând pe spate,mi-am rupt din nou mâna. Când m-a văzut mama cum am ajuns acasă, epuizată după atâta bocet şi cu mâna ruptă, şi-a pus mâinile în cap. Bineînţeles că am ajuns din nou la spital.

În gimnaziu situaţia s-a mai schimbat puţin pentru că deja începusem să mă mai luminez la minte. Acum era rândul băieţilor să alerge după mine şi să mă pupe. Toată ziulica eram prin copaci, seara uitam să vin acasă şi plecam cu prietenele la cireadă, deşi eu nu am avut niciodată vacă. Într-o seară am plecat cu o doamnă asistentă de la noi din sat, la cineva, ca să cumpere nuci. Omul respectiv locuia departe, aproape de pădure, şi, până să ne întoarcem, s-a făcut întuneric. Mama nu ştia unde sunt pentru că am omis, din nou, să îi spun că plec undeva. Drumul spre casă a fost groaznic pentru că trebuia să trecem pe lângă nişte stâne şi ne era frică de câini. Noroc de nepotul moşului care ne-a vândut nucile, pentru că ne-a aduc până la şosea. Ajunsă în curtea casei mele am crezut că am scăpat, însă mama mea încuiase uşa şi m-a lăsat să bocesc vreo jumătatea de oră până să îmi dea drumul, numai ca să mă înveţe minte. Bineînţeles că nu a reuşit.

Prin clasa a şaptea m-am îndrăgostit de domnul diriginte, nou profesor de matematică la noi în şcoală. Tot pe el l-am şi pocnit peste mână la o oră de matematică, pentru că, în timp ce eram la tablă şi încercam să rezolv o problemă, mi-a luat creta din mână şi a încercat să mă ajute. Săracul, s-a retras mirat la catedră şi m-a lăsat să duc la bun sfârşit rezolvarea.

La banchet, la sfârşitul clasei a opta, a fost frumos, dar şi emoţionant, deoarece trebuia să mă despart de prieteni, de profesori, de satul natal, de trecutul meu. La liceu am devenit o cu totul altă persoană. Eram serioasă, cuminte şi parcă nici nu fusesem eu acel copil care făcea în fiecare zi numai boacăne. Timpul m-a schimbat, însă îmi aduc mereu aminte cu drag de anii copilăriei şi de momentele frumoase pe care le-am trăit alături de cei dragi mie.

Acest articol participă la campania promoţională Profi, în urma căreia vor fi dotate 126 de şcoli cu câte un laborator de informatică, iar alte 126 cu câte un videoproiector. Acesta este cel de-al doilea an consecutiv în care cei de la Profi organizează campania de responsabilizare socială.

Mecanismul campaniei este cât se poate de simplu şi îl voi reaminti în fiecare articol pentru a fi cât mai bine înţeles de către cititori. Fiecare persoană care va achiziţiona produse din oricare din magazinele lanţului Profi va primi şi un bon nefiscal pe care sunt trecute punctele aferente cumpărăturilor făcute. Acest bon trebuie completat cu numele şcolii pe care doresc să o susţină în campanie (în cazul nostru: Liceul Tehnologic Dumeşti). Orice persoană care va cumpăra produse din magazinele Profi va primi pentru fiecare bon de cumpărături un numar de 10 puncte. De asemenea, participanţii la campanie pot acumula puncte suplimentare, respectiv 300, 150 sau 50 de puncte, cumpărând produsele partenerilor campaniei, semnalizate corespunzător la raft. Cu cât adunaţi mai multe puncte, cu atât şcoala pe care alegeţi să o susţineţi va fi cât mai sus în clasament şi va avea ocazia să câştige dotările puse în joc. Chiar dacă nu sunteţi din judeţul Iaşi, puteţi alege să susţineţi Liceul Tehnologic Dumeşti, acordându-i punctele aferente cumpărăturilor dumneavoastră şi indiferent de magazinul din care au fost făcute cumpărăturile. La finalul campaniei, care se desfăşoară în perioada 13 august-15 noiembrie 2012, se vor acorda premiile menţionate şcolilor care au acumulat cele mai multe puncte.

Nu rataţi următorul articol din această categorie şi nu uitaţi de campania Profi “Fii eroul şcolii tale!” powered by Vodafone. Daca sunteţi bloggeri şi vreţi să susţineţi Liceul Tehnologic Dumeşti, implicaţi-vă în campanie.

 

 

 

 

 

 

 

2 Responses to “Fii eroul şcolii tale(VI)- Din copilăria unui educator”

  1. [...] tale!”, articol ce participă ca şi celelalte şase publicate anterior(I, II, III, IV, V, VI) la campania promoţională Profi te premiază powered by Vodafone. Mi-a părut bine că am avut [...]

Leave a Reply