Blog de profesor

Fii eroul şcolii tale(V)- Din cutia cu amintiri

11.12.2012 · Posted in Fii eroul scolii tale!

Acesta este cel de-al cincilea articol cu care particip la campania promoţională Profi te premiaza powered by Vodafone şi prin care îmi susţin şcoala dragă sufletului meu să câştige dotările necesare pentru un laborator de informatică, ce i-ar fi atât de util. În articolele precedente vă împărtăşeam cum am păşit cu emoţie pe poarta Liceului Tehnologic Dumeşti, loc în care am dobândit încredere în mine şi care m-a determinat să revin aici ca profesor. Nu aş putea uita niciodată locul în care m-am format, cu atât mai mult cu cât, acum pot contribui prin munca mea la catedră la prestigiul acestei şcoli dragi mie. Însă, până să ajung profesor s-au scurs ani mulţi de pregătire, ani în care dorinţa de a deveni dascăl era din ce în ce mai mare, odată ce mă apropiam tot mai mult de absolvirea facultăţii.

Nu mai ştiu exact când mi-a venit pentru prima dată ideea de a fi profesor. Ştiu doar că tatăl meu îşi dorise ca sora mea mai mare să devină învăţătoare, dar aceasteia nu i-a surâs ideea şi a ales altă cale. Din păcate, el nu a mai putut să-i călăuzească paşii pe drumul pe care aceasta l-a urmat, stingându-se din viaţă când ea a terminat liceul. Eu, fiind cu 17 ani mai mică decât ea, nu eram pe atunci conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, însă cred că destinul avea pus deoparte pentru mine “dosarul existenţei mele”. Mama, fiind învăţătoare, mi-a arătat în fiecare zi ce înseamnă să îmbrăţişezi această meserie grea, dar extrem de frumoasă. Mereu aducea teancuri de lucări acasă, dar şi caiete de română şi matematică, pe care eu le liniam fără să mă vadă sau le corectam când eram elevă în clasele I-IV. I-a trebuit mamei mele ceva timp până a realizat ce se întâmplă cu lucrurile copiilor, îndeosebi de când a observat că nişte elevi slabi începuseră să ia note mari la lucrări. Dragostea mea pentru şcoală era atât de mare, încât începusem să corectez şi lucrările elevilor ei, care scriau cu creionul (fiindu-mi uşor să modific rezultatele la matematică). Astfel, şi cei mai slabi elevi deveniseră brusc buni, dar numai în scris. Evident, mi-am luat-o pentru faptele pe care le-am făcut. Pedeapsa m-a marcat atât de tare, încât am renunţat treptat la hobby-ul meu.

Chiar şi jocurile mele preferate erau legate de şcoală. Când prietenele mele mă vizitau, ne jucam de-a şcoala. Păpuşile mele se transformau în elevi, pe care eu îi ascultam şi cărora le puneam note. Şi, pentru că aveam o bibliotecă foarte mare acasă, ne jucam şi de-a bibliotecarul. Îmi făcusem un carnet în care treceam numele păpuşilor mele şi cărţile pe care le împrumutau (un fel de fişe de bibliotecă), iar mai târziu am început să împrumut cărţi şi colegelor mele de clasă: Mihaela, Andreea, Ana-Maria, etc.( Vă salut cu dor, fetelor! Ştiu că unele dintre voi îmi citesc blogul.) În gimnaziu cred că mi-am dat seama de meseria pe care o voi avea. Îmi plăcea şcoala, dar şi lectura, iar cele două plăceri s-au contopit armonios în profesia pe care o am: dascăl de Limba şi literatura română.

Dacă în articolul precedent aţi putut citi gândurile mele vizavi de anii petrecuţi în clasele I-IV, în acesta mă voi axa pe cei patru ani de gimnaziu. Trecerea de la clasele primare la cele gimnaziale nu a fost deloc uşoară. Ţin minte că, în timp ce unii dintre prietenii mei se pregăteau nerăbdători cu rechizite şi haine, voioşi că au promovat în clasa a V-a, eu plângeam cu lacrimi de crocodil în braţele mamei mele, speriată fiind de ceea ce va urma. Îmi era deja dor de domnul învăţător, deşi îl puteam vedea zilnic. Clasele gimnaziale învăţau în aceeaşi clădire cu cele primare. Totuşi, nu era acelaşi lucru. Urma să întâlnesc oameni noi, profesorii, iar teama de necunoscut mă speria îngrozitor. Mama a căutat să mă liniştească, întâlnirea cu profesorii nu a fost traumatizantă, iar după două săptămâni de la începerea anului şcolar, deja uitasem de episodul în care vărsasem lacrimi.  Mă ajutase foarte mult faptul că ajunsesem să cunosc oameni deosebiţi, profesorii mei. Doamna mea dirigintă, prima mea dirigintă, era profesoară de matematică. Ţin minte şi acum că era înaltă şi slabă şi că, la deschiderea anului şcolar o preferam pe doamna care se afla lângă ea, neştiind ce materie predă fiecare. Dezamăgirea aflării că, tocmai doamna “înaltă şi slabă” era diriginta noastră, avea să se transforme în bucurie. Doamna noastră avea o voce blândă şi ne-a învăţat pe noi, fetele, cum să fim graţioase şi să ne transformăm în adevărate domnişoare. Orele de matematică erau o plăcere, chiar dacă nu pot spune că acest obiect mi-a plăcut dintotdeauna. Mai mult, în timpul liber ne-a dat şi cursuri de autoapărare, ea având centura neagră la karate. Iarna, după ore, ieşea cu noi pe deal, unde ne întreceam cu săniile şi ne băteam cu bulgări de zăpadă. Pentru nişte copii de la ţară, rupţi de tumultul oraşului, doamna  era un adevărat Dumnezeu. Bucuria noastră a fost prea scurtă, durând numai un an. În toamna anului următor aşteptam cu nerăbdare să o revedem pe doamna dirigintă. O aşteptam plini de emoţii în curtea şcolii. Dar, din păcate, nu am zărit-o. O altă doamnă profesoară de matematică venise la noi în şcoală şi aceea urma să ne devină şi dirigintă.

De doamna profesor Groza Nela ne-am apropiat de la început, deşi îi duceam lipsa celei care ne îndrumase cu un an înainte. A ştiut să se apropie de noi, să ne asculte, să ne implice în tot felul de activităţi şi să ne fie ca o adevărată mamă. În afara orelor de matematică incluse în orarul nostru, dar şi al celor de pregătire suplimentară (apropo, mai am şi acum culegerea de Cărbunaru de pe care lucram), participam şi la serbări, scriindu-i poezii şi închinându-i cântece doamnei noastre. Ştiind că e posibil ca în anul următor să nu se mai întoarcă în şcoala noastră, doamna a organizat o drumeţie la pădure şi aceea a fost ultima dată când am văzut-o şi când ne-am petrecut timpul cu ea. Aveam o presimire că nu se va mai întoarce la noi pentru că ni se părea tristă, ca şi cum şi-ar lua rămas bun. Şi aşa a şi fost…

În anul următor avea să cunoaştem un domn profesor de matematică excepţional, domnul Storoz Leon Paul. Câteodată era cam aiurit şi distras. Probabil din cauza oboselii pe care i-o provoca naveta, mai ales că în unele zile de iarnă, profesorii noştri veneau pe jos de la cea mai apropiată gară, făcând până la şcoală în jur de 4 km prin nămeţi. Cinste lor! Mai sunt şi astăzi cadre didactice care fac asemenea sacrificii, însă, din păcate, nu sunt mediatizate decât părţile negative din sistemul de învăţământ. Domnul diriginte era pofticios şi, observând acest lucru, îl serveam mereu cu ceea ce ne cumpăram noi. În clasa a VIII-a am avut o surpriză de proporţii. Deşi domnul nostru de matematică era titular şi rămăsese în şcoală, nouă ni s-a schimbat dirigintele. Domnul profesor de limba română mai avea un an până la pensionare şi, pentru că noi eram în ultimul an de gimnaziu, a fost numit diriginte la clasa noastră. Am fost revoltaţi la început, deşi era un om deosebit, care mi-a insuflat dragostea pentru limba română şi pe care îl cunoşteam încă din clasa a V-a. Acest om, un adevărat model, a lipsit în patru ani de gimnaziu o singură dată de la şcoală, având nişte probleme de sănătate. Ţin minte că ne punea mereu la muncă(intelectuală) în timpul orelor, iar unii dintre colegii mei se rugau să se îmbolnăvească pentru a mai lipsi. Era genul de om pasionat de ceea ce face, perfecţionist şi devotat meseriei lui.

Toţi profesorii pe care i-am avut în anii de gimnaziu merită recunoştinţa mea. Pe unii dintre aceştia i-am evocat în acest articol. Dintre ceillalţi, m-am ataşat foarte tare şi de doamna profesoară de fizică, dar şi de cea de limba franceză, care m-a determinat să aleg această limbă ca a doua specializare la Facultatea de Litere, sau de doamna de muzică, pe care am vizitat-o împreună cu câteva colege când eram în clasa a VIII-a, în prima zi de Crăciun. Ca să adunăm bani pentru deplasarea până la Iaşi, dar şi pentru un cadou pe care ne gândisem să i-l cumpărăm, am mers împreună cu câteva colege cu colindul, în seara de Ajun, o seară inedită şi ultima în care glasurile noastre de copii au dus din poartă în poartă colindele sfinte. Cu puţin noroc, în momentul în care m-am reîntors la Liceul Tehnologic Dumeşti, dar ca profesor, aş fi avut-o colegă şi pe doamna mea de fizică. Doar că, după douăzeci de ani de vechime în învăţământ, a fost nevoită să renunţe la o carieră didactică în ţara noastră, din cauza veniturilor mici. Şi acest lucru se întâmplă şi în cazul altor dascăli valoroşi, sistemul de învăţământ pierzând oameni de nădejde.

Despărţirea de şcoala mea a fost plină de tristeţe. Discursul pe care l-am ţinut la banchetul din clasa a VIII-a a fost emoţionant şi a provocat lacrimi, atât în ochii colegilor mei, cât şi în cei ai domnilor profesori. Legătura dintre mine şi şcoala din Dumeşti nu s-a rupt niciodată. M-a bucurat faptul că în liceu am apărut la rubrica “Nota zece”, într-un binecunoscut ziar, iar domnii mei profesori din gimnaziu, citind articolul, alături de care se afla fotografia mea, şi-au amintit de mine, l-au decupat frumos şi l-au aşezat la afişierul şcolii pentru a da un exemplu de bună conduită elevilor şcolii. Mă bucură şi faptul că am avut ocazia să îi evoc sau să fiu alături de unii dintre dumnealor, care îmi sunt astăzi colegi. Şi, cu siguranţă, m-aş bucura să devin eroul şcolii mele şi în cadrul campaniei Profi&Vodafone.

Acest articol participă la campania promoţională Profi, în urma căreia vor fi dotate 126 de şcoli cu câte un laborator de informatică, iar alte 126 cu câte un videoproiector. Acesta este cel de-al doilea an consecutiv în care cei de la Profi organizează campania de responsabilizare socială.

Mecanismul campaniei este cât se poate de simplu şi îl voi reaminti în fiecare articol pentru a fi cât mai bine înţeles de către cititori. Fiecare persoană care va achiziţiona produse din oricare din magazinele lanţului Profi va primi şi un bon nefiscal pe care sunt trecute punctele aferente cumpărăturilor făcute. Acest bon trebuie completat cu numele şcolii pe care doresc să o susţină în campanie (în cazul nostru: Liceul Tehnologic Dumeşti). Orice persoană care va cumpăra produse din magazinele Profi va primi pentru fiecare bon de cumpărături un numar de 10 puncte. De asemenea, participanţii la campanie pot acumula puncte suplimentare, respectiv 300, 150 sau 50 de puncte, cumpărând produsele partenerilor campaniei, semnalizate corespunzător la raft. Cu cât adunaţi mai multe puncte, cu atât şcoala pe care alegeţi să o susţineţi va fi cât mai sus în clasament şi va avea ocazia să câştige dotările puse în joc. Chiar dacă nu sunteţi din judeţul Iaşi, puteţi alege să susţineţi Liceul Tehnologic Dumeşti, acordându-i punctele aferente cumpărăturilor dumneavoastră şi indiferent de magazinul din care au fost făcute cumpărăturile. La finalul campaniei, care se desfăşoară în perioada 13 august-15 noiembrie 2012, se vor acorda premiile menţionate şcolilor care au acumulat cele mai multe puncte.

Nu rataţi următoarele articole din această categorie şi nu uitaţi de campania Profi “Fii eroul şcolii tale!” powered by Vodafone. Daca sunteţi bloggeri şi vreţi să susţineţi Liceul Tehnologic Dumeşti, implicaţi-vă în campanie.

 

 

Leave a Reply