Blog de profesor

Kanal D si Suleyman Magnificul-Sub domnia iubirii te trimit la Istanbul

10.22.2012 · Posted in Concurs

Pe ultima suta de metri soseste si articolul meu. Desi am aflat despre campanie in urma cu cateva zile, abia acum am reusit sa imi fac timp pentru a scrie articolul. Si cred eu ca e o zi propice pentru ca astazi imi aniversez ziua de nastere si pentru ca, in urma cu un an de zile, in aceasta perioada, am vizitat Turcia.

Nu visam niciodata sa calatoresc in aceasta tara pentru ca ii consideram pe turci o populatie care s-a imbogatit si a reusit sa se afirme datorita faptului ca au subjugat in trecut popoare mici. Si, avand in vedere ca si noi am platit tribut otomanilor atat amar de timp, ma gandeam ca nici nu voi fi vreodata interesata in a le vizita tara. Insa, destinul a lucrat impotriva mea sau, din contra, a vrut sa imi demonstreze ca ma insel. Am facut parte din echipa de proiecte Comenius a scolii noastre si am avut sansa de a merge intr-o mobilitate in Turcia, in Izmir, alaturi de doua colege si de cinci elevi de-ai mei. In Izmir urma sa participam la o serie de activitati propuse de scoala partenera, alaturi de ceilalti parteneri pe care i-am avut in cadrul proiectului: echipele din Italia, Germania, Polonia si Romania (o scoala din Targu Jiu). Perioada sederii noastre in Turcia a fost intre 22 si 28 octombrie.

Nu pot sa spun ca nu am fost bucuroasa atunci cand am aflat ca am fost aleasa pentru a insoti copiii in Izmir si a participa la activitatile ce urmau sa se desfasoare acolo. Mai ales dupa ce am dat un search pe google si am vazut imagini cu orasul respectiv. Mi s-a parut magnific. In seara zilei de 21 octombrie am pornit cu autocarul din Iasi spre Bucuresti, de unde urma sa luam avionul pana la Istanbul, iar de acolo pana in Izmir. Calatoria cu autocarul a fost lunga, dar frumoasa. Pe mine ma ingrozea ceea ce avea sa urmeze: calatoria cu avionul.  In aeroport, la Bucuresti, m-am simtit verificata si inspectata de parca as fi fost un infractor. Tipa de la imbarcari a analizat indelung pasaportul meu si chiar ma intrebam daca o fi vreo problema cu el. Cand incepuse sa curga apa de pe mine de emotie, aceasta l-a inchis brusc, mi-a zambit si mi-a spus: “La multi ani! Observ ca astazi este ziua dumneavoastra.” Atunci am zambit si eu, usurata. Intr-adevar, era ziua mea, dar nu prea aveam timp de sarbatorit in conditiile date.

In avion m-am simtit excelent. Am servit micul dejun si nu mi-a fost deloc frica. Ba chiar am inceput sa ne batem pentru locurile de la geam (le-am schimbat intre noi pentru a da tuturor ocazia de a sta la geam). Ajunsi in Istanbul, urma sa luam avionul spre Izmir. In acest oras magnific, orasul marelui Homer, am fost asteptati la aeroport de catre un domn profesor de la scoala partenera, Karsyiaka Ilkogretim Okulu, alaturi de Serghei, un elev din Germania, care facea parte din echipa de proiect a nemtilor pentru ca se mutase in Germania in urma cu cativa ani, el fiind originar din Turcia. Serghei stia limba germana, dar si engleza si turca si juca rolul de translator. Trebuie sa va spun ca turcii nu prea cunosc limba engleza, indiferent daca sunt receptioneri la hoteluri, vanzatori la farmacii, etc.

De la aeroport la hotel am mers cu microbuzul care ne-a fost pus la dispozitie de partenerii nostri turci si am admirat peisajele, exclamand intr-una: “Oau!”. Cateva cuvinte in limba turca stiam pentru ca urmarisem serialul Ask ve ceza (Dragoste si pedeapsa) si chiar imi dadusem silinta sa le retin, stiind ca urma sa merg in Turcia. La hotel am avut o mare surpriza pentru ca domnul de la receptie nu stia limba engleza. La fel si cameristele, chelnerii (la parter era restaurant). L-am folosit din nou pe Serghei pentru a intra in posesia cheilor de la camere si pentru a afla la ce etaj se afla. Acestea au fost confortabile, mai ales ca am fost cazate separat, in apartamente de o camera, cu baie proprie si balcon cu vederea spre mare. Copiii au stat in apartamente de o camera si doua camere, tot cu bai proprii. Dupa ce am ajuns, am facut repede un dus si am incercat sa dormim pentru ca drumul fusese lung si obositor. Nu am reusit din cauza alor nostri, ramasi in tara. In Turcia a avut loc un cutremur exact in perioada in care am ajuns acolo, iar cei dragi incercau cu disperare sa ia legatura cu noi, noi cei care atipiseram ca niste ingerasi si habar nu aveam de cutremurul cu pricina. Putea sa se zguduie cladirea din toti rarunchii, oricum nu ne-ar fi trezit din somn.

Prima zi de activitate a fost foarte interesanta. Am plecat impreuna cu ceilalti parteneri spre scoala din oras, iar copiii de acolo ne-au intampinat cu zambetul pe buze si cu mult entuziasm. Cand am ajuns , era pauza. Toti pustii au alergat spre noi si ne-au imbratisat, au intrat in vorba, intrebandu-ne cum ne cheama, de unde suntem. Bineinteles, vorbeau in engleza. Rares al nostru a devenit vedeta, “superstar”, asa cum ii spuneau turcoaicele ce l-au asaltat pentru fotografii si autografe. Succesul s-a datorat faptului ca e un baiat simpatic si frumos, dar si palariei pe care o purta si de care a incercat sa scape in zilele urmatoare pentru a nu mai fi vanat de fete. Cu toate acestea, metoda aleasa nu a avut efect.  Rares a devenit simbolul echipei noastre si superstarul elevelor turcoaice.

Am avut ocazia sa le vizitam scoala, sa participam la lectii, sa asistam la un miniconcert in sala in care se realizau orele de muzica din acea scoala sala in care am invatat si am cantat o melodie in limba turca, din care mai stiu si acum refrenul.  Ni s-a prezentat o tehnica speciala de desen si chiar am realizat propriile desene, iar fiecare echipa a prezentat cum a fost implementat proiectul in scoala din care face parte. Am descoperit oameni deschisi, veseli, iubitori ai frumosului, ai aproapelui, intelegatori si mereu cu zambetul pe buze. Am asistat la o lectie de limba turca, alaturi de trei elevi de-ai mei, ghidati fiind de Bensu, o eleva silitoare din Turcia. Ea ne-a tradus in engleza tot ce s-a discutat in clasa, in ora respectiva. Atrasa de picii curiosi, care raspundeau la lectie, uitandu-se cu coada ochiului la noi si care vorbeau si citeau extrem de repede, am uitat sa mai ies din clasa pana ce a sunat de iesire. Am luat masa la cantina scolii si am schimbat impresii cu elevii si profesorii de acolo.

In timpul sederii noastre in Turcia, partenerii nostri au incercat sa ne ofere clipe cat mai frumoase. Am mers in excursii organizate de catre acestia si am vizitat locuri pe care nu le-as putea uita niciodata. Am vizitat cetatea antica Efes, un loc plin de istorie si care te indreapta la meditatie. De acolo am pornit spre Meryem Ana Evi- Casa Fecioarei Maria, despre care se crede ca a fost ultima locuinta a Fecioarei si care a fost declarata de Vatican lacas oficial de pelerinaj.  Ne-am pus si noi o dorinta si am aninant-o pe peretii plini de sperante, dureri, bucurii, multumiri sau iluzii, apoi am pornit spre Gradina Zoologica.  De asemenea, intr-una din zile am facut turul Izmirului si am vizitat o nava veche de razboi, un submarin, Muzeul cu jucarii, Piata Konak si Turnul cu ceas, Moscheea Konak, dar am urcat si cu ascensorul pentru a vizita strazile de sus ale Izmirului si pentru a admira orasul, in fata ochilor intinzandu-se o panorama impresionanta. Am vizitat si un centru de delicii turcesti, de unde am cumparat tot felul de bomboane delicioase, rahat turcesc cu fistic, cocos, alune si cate si mai cate, ulei de masline, sampon de masline (care mi-a fost aruncat in aeroport, la intoarcere, pentru ca il uitasem in rucsac), cafea turceasca, baclavale, precum si daruri pentru cei dragi. Am avut ocazia sa fim modele pentru cateva ore, intr-o fabrica de haine de piele, unde am asistat, dar am si participat activ la o prezentare de moda.

In timpul liber, am cutreierat Izmirul in lung si-n lat. Am mers chiar si in bazar, loc in care puteai gasi haine, accesorii, incaltaminte la preturi mici si unde aveai posibilitatea sa te tocmesti cu vanzatorii pentru ca turcilor tare le mai place sa negocieza. Astfel, ajungi sa platesti pe un produs jumatate din pretul care ti-a fost cerut initial. Pentru ca nu sunt o mare fana a negocierii, am platit pretul cerut la inceput, insa am avut si ocazia sa cumpar un anumit produs vestimentar la jumatate de pret pentru ca, avand impresia ca acesta are un pret prea mare, am dat sa plec. In acel moment, am primit o oferta de nerefuzat: produsul la jumatate! Seara porneam la shopping pe strazile inghesuite ale orasului si chiar am avut surpriza sa descopar multe turcoaice moderne. Tinerii erau destul de emancipati. Fetele se plimbau pana seara tarziu, mergeau la cumparaturi ori zaboveau in parc impreuna cu partenerii lor. Numai femeile in varsta aveau capul acoperit si aveau datoria de a face piata, observandu-le in fiecare dimineata cu un carut imens in urma lor, plin de legume, fructe si alte cumparaturi. Pe barbati ii gaseam la terasa dis-de-dminieata sau la ceainarii, servindu-si ceaiul delicios.

Cu o seara inainte de a ne intoarce in Romania, am participat la cina festiva in restaurantul hotelului in care eram cazati. Am cantat melodii populare romanesti, am dansat hore si sarbe, dar si muzica dance, pop. Turcii au cantat melodiile lor de suflet, cu bricheta aprinsa, tinandu-ne strans de maini si leganandu-se intr-o parte si in cealalta, iar noi i-am inganat pentru ca nu intelegeam o iota din ce ziceau. Copiii s-au simtit excelent. La fel si noi.

Izmirul mi s-a parut un oras magnific: curat, frumos, mare, cu un tarm splendid la Marea Egee. La etajele fiecarui bloc puteai observa steagul Turciei. Strazile erau pline de pisici, care aveau adaposturi in apropierea blocurilor. Intr-o seara am surprins un batran ce hranea pisicile cu un pui crud. Caini am zarit foarte putini. Toti aveau stapani, ceea ce m-a mirat foarte mult, avand in vedere cati caini comunitari exista la noi in tara. Am fost mirata de modul in care traversau turcii strazile. Numai noi stateam cuminti la semafor sa asteptam culoarea verde. Acestia treceau pe rosu in cazul in care nu vedeau masini apropiindu-se. Insa, am tras concluzia ca turcii sunt calmi, probabil datorita vietii bune pe care o duc. Plimbandu-ne pe strazile inguste ale orasului, pline de magazine si tarabe, am obligat multi soferi sa circule cu viteza redusa, sa incetineasca ori sa astepte sa trecem strada. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a claxonat si nu s-a enervat.

Am trait in Izmir si o experienta amuzanta, intr-una din zile ratacindu-ne. Mai frumos a fost ca nu stiam denumirea hotelului la care eram cazati. Noroc de cheile de la usi, pe ale caror tablite era trecut numele acestuia. Un tanar turc a fost atat de amabil, incat ne-a condus pana la locul in care trebuia sa ajungem. Am petrecut in Turcia cateva zile minunate si ne-am imprietenit cu oameni minunati, pe care sper sa ii revad in viitorul apropiat. Tinem legatura cu prietenii pe care ni i-am facut si comunicam periodic pe diferite retele de socializare. As vrea sa revin in aceasta tara despre care mi-am schimbat parerea si sa vizitez Istanbului, pentru ca in timpul sederii noastre in Turcia nu am avut ocazia, desi, la intoarcere, am poposit patru ore in aeroportul din Istanbul. Timpul nu a fost suficient insa pentru o vizita a orasului.  Experienta traita a fost una pe care nu o voi uita prea curand si care merita repetata.Turcia a devenit una dintre tarile pe care mi-ar placea sa le descopar, sa le vizitez si sa le explorez pentru ca as avea ce sa vad. Pana voi ajunge din nou in acest loc minunat, ma voi delecta cu serialele turcesti, printre care se numara si Suleyman Magnificul-Sub domnia iubirii. Poate voi avea norocul sa castig unul dintre premiile concursului organizat de Kanal D.

Kanal D îti poate aduce și ție un city break la Istanbul dacă scrii pe blog o poveste despre Turcia (detalii aici). Până atunci, dacă vrei să simți și tu atmosfera specifică Turciei, Kanal D te invită să urmărești serialul Suleyman Magnificul – Sub Domnia Iubirii, în fiecare luni și marti, de la ora 20:00″.


 

 

Leave a Reply