Blog de profesor

Peripeţii cu “jucării”

10.14.2011 · Posted in Amintiri din copilarie

Stau câteodată şi-mi aduc aminte de anii frumoşi ai copilăriei, când, de la ţară fiind, cutreieram satul în lung şi-n lat şi nu duceam grija zilei de mâine. Pe atunci viaţa îmi părea minunată, chiar dacă dispariţia prematură a tatălui meu m-a deteminat încă de pe atunci să trăiesc şi clipe mai grele. Mama a încercat să îmi fie şi tată şi mamă şi să-mi ofere atât cât putea să o facă.

Pentru că-şi dorea să am o copilărie fericită, iar pentru un copil jucăriile reprezintă un motiv de bucurie imensă, nu duceam lipsă de asemenea obiecte. Gama era variată: masinute, păpuşi, jucării de pluş, cărţi de joc, căluţi, pistoale, raţe de plastic, etc.

Dar este vreodată vreun copil mulţumit de ceea ce are? Bineînţeles că nu. Întotdeauna îşi va dori câte ceva din vitrina vreunui magazin sau va trage cu ochiul în ograda vecinului şi va descoperi lucruri pe care el nu le are. Aşa făceam şi eu. Pentru a fi cât de cât mulţumită făceam schimb de jucării cu vecina mea, Simona, însă numai până pe seară, când le recuperam pe ale mele.

Şi pentru că nu-mi ajungeau jucăriile, îmi puneam imaginaţia la lucru şi cream altele noi. Mereu mă implicam în tot felul de activităţi, care de care mai pline de năzdrăvănii, dându-i mamei mele bătăi de cap. De exemplu, când eram pe la grădiniţă, iubeam la nebunie ploaia. În special pe cea de vară. Nu obişnuiam să ies afară în timp ce ploua, pentru că nu-mi plăcea deloc să fiu udată, însă, după ce aceasta înceta, alergam în viteză cu Simona în drum şi ne izbeam direct în şanţul din dreptul gardului. Stăteam acolo mult şi bine, înfingându-ne mâinile în glodul proaspăt, ca să facem turte, pe care le vindeam ulterior prin geamul de la bucătărie. Simona era vânzătoarea şi stătea înăuntru, iar eu eram cumpărătorul, ce venea să achiziţioneze turtele cu bani din frunze de liliac.

În ciclul primar am descoperit că nu mă mai mulţumesc turtele din noroi şi mi-am dorit să le pot face din făină şi apă, aşa cum le făcea mama. Prin urmare, am tras cu ochiul la ea în timp ce frământa şi m-am prefăcut dornică să-i dau o  mână de ajutor, doar ca să fur meserie. În momentele în care pleca la Iaşi şi rămâneam singură îmi chemam amica, pe Simona, şi ne puneam la întrecere imaginaţia. Odată, ţin minte că am frământat un aluat în care am pus două sticle de colorant şi pe care l-am lăsat să crească, înainte de a trece la coacerea turtelor. Pentru că îmi era frică să umblu la aragaz şi să deschid butelia (slavă Domnului!), am găsit pe afară o tablă, pe care m-am gândit să o folosesc. Am format mini turte, pe care le-am copt la focul făcut din ciocălăii de la Simona. Aluatul crescuse aşa de tare, încât dădea pe dinafară din lighean. Atunci m-am gândit să îl arunc în wc-ul din grădină. Însă exista pericolul să fie observat de către mămica. Nu puteam risca aşa ceva pentru că mi-o luam. Am ales să sar gardul vecinei şi să las ditamai aluatul colorat în via ei.

În afară de Simona mai aveam două vecine mai mici decât noi, pe care le păcăleam să consume ciudăţeniile pe care le găteam, minţindu-le că mi le-a trimis mama de la Iaşi. Activitatea mea de bucătar s-a încheiat în urma unui incident neplăcut. Gătisem un tort (din nu mai ştiu ce…), învelit în apă cu cacao, pe care l-am dus vecinelor mele. Sătule să-mi bat joc de ele, mi l-au izbit direct în faţă. Prin urmare nu am mai avut pentru cine găti.

Când stai la ţară, toate obiectele din curte pot fi transformate cu puţină imaginaţie în jucarii: pietrele, crengile copacilor, resturi de scânduri din care făceam balansoare, frunzele copacilor, chiar şi animalele pe care le deţineam. Şi nu mă refer doar la căţei sau la pisici. Într-un an, scosese mămica nişte răţuşte simpatice, care semănau cu nişte gogoşi de puf. Imediat am făcut legătura cu raţele mele din plastic. Aşa că m-am gândit că n-ar fi rău să le spăl şi pe ele un pic. Maică-mea era prin casă şi n-a observat ce îndeletniciri aveam eu pe afară. Am luat un lighean cu apă, şamponul meu şi am plecat în spatele casei, unde am spălat şi am frecat, pe rând, cele zece răţuşte, până le-am năucit, de mergeau mai mult pe brânci. Pentru că m-am speriat, am aruncat apa şi am curăţat ligheanul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Imediat după, am plecat în vizită la o mătuşă, împreună cu mama. Când ne-am întors, am găsit toate răţuştele lăţite prin spatele casei. Bineînţeles că muriseră toate. Mama, nervoasă, a suspectat-o pe vecina mea că le-ar fi otrăvit şi am lăsat-o să creadă asta până acum câţiva ani. De ce am făcut asta, e lesne de înţeles…

Aş putea povesti multe despre copilăria mea. De aceea,  nu e nici primul, nici ultimul articol pe care îl scriu pe această temă. Uneori mă gândesc că n-ar strica să scriu o carte asemănătoare Amintirilor lui Creangă…Până la acel proiect măreţ, particip cu acest articol la concursul organizat de Ţara Jucăriilor, în colaborare cu Blogatu.

 

One Response to “Peripeţii cu “jucării””

  1. [...] 7. http://pemasadinbucatarie.blogspot.com/2011/10/sa-fim-copii-pentru-inca-o-zi.html 8. http://calliope22.info/2011/10/peripetii-cu-jucarii/ [...]

Leave a Reply