Blog de profesor

Fie ţară sau oraş, românaşu-i românaş!

08.21.2011 · Posted in Din viata de zi cu zi

Nu de mult timp am părăsit plaiurile oraşului Iaşi pentru mirificul Dumeşti. Speram atunci să scap de agitaţia infernală de pe străzi, de ţipetele copiilor din Parcul Voievozilor, de urletele şocaţilor ce vizitau locul în miez de noapte şi de trilurile de soprană ale vecinei de la etajul 2.  Cel mai mult mă scotea din pepeni cea din urmă fiinţă menţionată. 

Cheful de cântat şi de dansat o apuca zilnic, indiferent de momentul zilei. Dis-de-dimineaţă îşi punea cd-playerul să-i fredoneze fel de fel de melodii (pe care le punea pe replay la nesfârşit), iar vocea ei duioasă se lua la întrecere cu maşinăria, mângâindu-mi într-un mod miraculos urechile blege de la atâta ascultat. Noaptea tortura era mai mare, pentru că liniştea acesteia era adeseori tulburată de aceleaşi triluri. Pe la ora 2:00 am, când mă aşezam epuizată în pat, stresată că peste 4 ore trebuia să mă trezesc pentru a merge la muncă, tipa din vecini se apuca de cântat ( a se citit urlat). Şi nu ştiu cum se face că tocmai din dormitor se auzea cel mai tare glasul ei dulce.

În fine, mutarea pe care am făcut-o nu a fost prea inteligentă…De ce spun asta? Viaţa la ţară nu înseamnă doar linişte…Ba din contră. În fiecare noapte, câinii mei şi ai vecinilor au program de hălălăit, cam până pe la 4-5 dimineaţa. Ba trece o maşină, ba scapă câte un dulău din legătoare şi ne vizitează,, ba rage o vacă…toate acestea sunt motive pentru care Tarzan şi Milky ai mei urlă în fiecare noapte ca nebunii. Şi chiar dacă nimic din toate acestea nu ar exista, pe ei i-ar deranja şi bâzâitul unui ţânţar. Şi dacă n-ar exita nici ţânţarii, cei doi tot şi-ar etala curajul, hămăindu-mă la cap până dimineaţă.

Dar nu la dulăii mei vroiam să ajung…ci la nişte vietăţi bipede, fără cap, sau fără creier în craniul lor de gogomani, care îşi pun muzica din maşină sau de la cd playere atât de tare, încât ajunge să spargă şi timpanele vecinilor. Manelele lor răsună pe Valea Tumultoasă, iar ei nu se sinchisesc nicidecum să dea volumul mai încet. Fie că fac un grătar, fie că sunt rupţi în fund de foame şi n-au ce pune pe masă, muzica e la maxim şi manelele la putere. Ieri, unul dintre vecinii mei  a ascultat muzică fără întrerupere. Şi, de nevoie, au mai ascultat-o şi alţii din apropierea casei lui. Problema nu e că omul a ascultat muzică, ci că a stresat atâta lume, dând volumul la maxim şi scoţând boxele afară! Câtă prostie! Mă enervează la culme cei care fac asta! Parcă ar încerca să se laude cu ceea ce au. Şi, în acelaşi timp, dovedesc că nu au pic de respect faţă de vecini. Nu spune nimeni că ar trebui să stai cu urechea lipită de casetofon ca să asculţi o melodie, dar nici să o audă tot satul. Pe la 1:00 am astă-noapte muzica lui s-a întrerupt pentru vreo 30 de secunde, timp în care  m-am grăbit, rostind un “Aleluia!”, crezând că tortura a luat sfârşit. Ţin să precizez că auzeam muzica lui din casă. Însă îmi făcusem iluzii degeaba : tipul schimba doar melodia, nu avea nicicum gând să termine petrecerea. Pe la 1:30 m-am aşezat nervoasă în pat şi am încercat să adorm.Mi-a luat ceva timp să mă liniştesc şi să aţipesc…Aşadar, nu ştiu exact pe la cât a plecat şi vecinul la culcare. Astăzi, a continuat distracţia, însă a redus considerabil volumul. Pesemne a obosit. O începuse de vineri.

Dragii mei, voi cere care aveţi probleme cu auzul, să ştiţi că sunt persoane neinteresate de ceea ce faceţi voi, de muzica voastră enervantă, de versuri de genul: “străinătatea e mai amară ca moartea”, “eu sunt number 1″, “când ei îşi cumpără maşini, eu îmi cumpăr avioane”, etc. Ascultaţi-o numai voi dacă vă place! Ceilalţi nu vă obligă să le suportaţi plăcerile. Şi ştiu, normal că nu acceptaţi observaţii, iar răspunsurile posibile la o eventuală atragerea a atenţiei ar fi: “Bagă-ţi dopuri în urechi!”, “Fac ce vreau!” etc., căci mintea vostră redusă nu poate să priceapă că : “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”

Leave a Reply