Blog de profesor

Dragostea nu moare-Maitreyi Devi

08.16.2011 · Posted in Recomandari literare

Ieri am terminat de citit “Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi, o lucrare autobiografică, după cum mărturiseşte însăşi autoarea. Ceea ce m-a determinat să cumpăr cartea respectivă au fost cuvintele de pe prima copertă: “ Eroina lu Mircea Eliade face destăinuiri cutremurătoare“. Cum citisem “Maitreyi” în liceu, am fost curioasă să citesc şi versiunea propusă de autoare. Mi s-a părut un lucru interesant, căci puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea a doi scriitori, care au fost, în acelaşi timp, protagoniştii lor.

Puţini dintre cei care au citit romanul lui Eliade ştiu că prototipul personajului principal al cărţii a trăit cu adevărat, până în 1990 în India şi că a fost fiica celui mai mare filosof indian, Surendranath Dasyupta. Numele ei era Maitreyi Devi.

Tânărul Mircea Eliade avea 23 de ani când a cunoscut-o pe Maitreyi, iar ea avea doar 16. Adolescenta scria versuri şi avea să devină o cunoscută poetă indiană. Ceea ce o face pe Maitreyi să scrie romanul “Dragostea nu moare” este întâlnirea cu sanscritologul român Sergiu Al. George în 1972. Acesta îi povesteşte despre cartea pe care i-o dedicase Eliade. Felul în care autorul român prezintă faptele o deranjează pe aceasta şi hotărăşte să le povestească şi din perspectiva ei. Astfel, povestea de dragoste trăită de cei doi în anii ” 30 este  este prezentată de Maitreyi Devi după 42 de ani. În această carte protagonista se numeşte Amrita, iar Eliade e întruchipat de un personaj pe nume Mircea Euclid. Cei doi trăiesc o tulburătoare poveste de dragoste, spulberată de tatăl tinerei. Euclid este alungat din casa părinţilor lui Maitreyi, însă dragostea lor nu va pieri, dovadă fiind cele două romane. Amrita e indignată de felul în care Euclid a relatat legătura dintre ei. Voi reciti “Maitreyi” pentru că în momentul în care am citit-o nu am pus accentul pe ipostaza nefavorbilă în care a fost pusă eroina. După mai bine de  40 de ani, Amrita şi Euclid se reîntâlnesc, însă eroina observă că “ochii lui au devenit de piatră“.

Întrebată ce este adevărat în romanul ei, Maitreyi Devi răspunde că totul, în afară de ultimul capitol, în care a încercat să utilizeze simbolul.

Constantin Noica a făcut rost de romanul “Dragostea nu moare” în anul 1977 şi l-a citit comparând unele episoade cu echivalentul lor din romanul lui Eliade. Filosoful român a tins să-l creadă pe Mircea, atunci când existau uşoare nepotriviri între faptele prezentate, luând în considerare faptul că Maitreyi Devi a scris cartea după aproape jumătate de veac de la consumarea evenimentelor. Însă e mai puţin important ce e ficţiune şi ce e realitate în scrierile lor, atât timp cât ambii au dat naştere la două romane de excepţie.

Mai jos voi reproduce scrisoarea trimisă de tatăl lui Maitreyi lui Mircea Eliade, şi care este aidoma cu textul din romanul “Maitreyi”:

“Dumneata eşti un străin şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou, şi, dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut, sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de această notă nimănui şi rupe-o după ce o vei citi. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a mai rămas cât de puţină minte în nebunia d-tale. Îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o.

N. S. Dasgupta

P. S. Te rog nu fi inoportun, încercând să te explici şi adăugând astfel alte minciuni depravatului dumitale caracter.”

După cum se observă, violenţa personalităţii indiene este evidentă.Nici distanţa dintre Maitreyi şi Mircea Eliade şi nici timpul nu au putut opri dragostea dintre cei doi. În interviurile date în România, autoarea a ocolit răspunsurile referitoare la pasiunea tinereţii ei, însă a oferit revistei Tribuna din Cluj un poem ce reprezintă răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei ei.

    Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oţel
    N-am să strig.
    Golurile se vor mări de la sine
    Destul ca să-mi scot mâna şi să cuprind luna
    Şi de vei face ziduri de piatră
    Nicicând n-ai să zideşti închisoare pentru mine.
    Pietrele se vor nărui de la sine
    De îndată ce voi apărea eu.
    Dacă mă vei exila şi mă vei trimite peste un ocean
    Într-o barcă găurită
    Am să desfid oceanul
    Şi n-am să pierd nici această bătălie marină.
    Sau dacă mă vei trimite în deşertul Saharei
    Unde nisipul duşmănos e fierbinte,
    Deodată va sufla parfum de iasomie
    Ca să-mi umple serile pustii.
    Ai uitat că într-una din primele noastre dimineţi
    Mi-ai pus în mână o săgeată care poate opri sunetul
    Şi că tu ai fost cel care m-a învăţat
    Să trag la ţintă fără greş.
    Şi azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
    De nu-mi mai pot vedea drumul,
    Fii sigur c-am să netezesc cerul
    Şi am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
    N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
    Am să-ţi umplu cerul ca un cântec
    Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să ştii
    De unde vine revărsarea aceasta de lumină 

    P.S. Un sfat: citiţi ambele romane!

Leave a Reply