Blog de profesor

La furat de vişine

07.03.2011 · Posted in Amintiri din copilarie

Cu siguranţă că fiecare dintre noi a avut parte de peripeţii în copilărie şi nu cred că există cineva care să nu se fi ales fără măcar cu o bijuterie de julitură.

Când eram eu un ţânc de-o şchioapă, aveam atâta energie cât pentru douăzeci de ani de acum înainte. Nu degeaba îmi spunea mama că fac cât zece băieţi. Ştia ea, săraca, ce spune. Ar fi preferat, mai degrabă, să îi aibă pe aceştia şi ar fi fost mult mai liniştită. Când venea vara, deveneam o maimuţică ce stătea cocoţată în toţi copacii pe care-i găsea în cale.  În fiecare zi băteam uliţele satului în lung şi-n lat, mergeam pe la baltă, iar mama îşi punea mâinile în cap când mai făceam câte o boacănă. Pe vremea aceea, vărguţa era duşmanul meu cel mai de temut. Şi ce era ironic e că mămica mă trimitea să aduc vărguţele cu care să mă altoiască. De multe ori le ascundeam, însă de fiecare dată ea le găsea. Câteodată, seara, venea pe tăpşan să mă cheme acasă, pentru că eu uitam să mai vin. Uneori nu mă găsea acolo pentru că plecam în diferite locuri, fără să o anunţ. Când ajungeam acasă, găseam uşa încuiată şi trebuia să mă milogesc câte o oră pentru a mi se deschide. Asta nu se întâmpla înainte de a-mi ţine câte o morală şi de-a mă invita să îmi petrec noaptea în cuşca lui Tarzan, câinele nostru.

Mă bucur că am avut parte de o copilărie destul de fericită, plină de jocuri şi de jucării, de aventuri, aşa cum puţini copii din ziua de azi mai au parte. Dintre toate întâmplările prin care am trecut, îmi amintesc acum de una amuzantă, ce are legătură şi cu acest concurs la care particip.

Era prin luna iunie, în ultima săptămână de şcoală, iar eu eram pe atunci un mic drăcuşor de clasa întâi. Toropită de căldură, mă întorceam alene de la şcoală, împreună cu trei colege de clasă: Mihaela, Andreea şi Simona. Cum mergeam noi de-abia târâindu-ne, ce ne-a apărut în cale? Un vişin înalt, în grădina mătuşii Zoiţa, plin de fructe roşii, ce parcă ne îndemnau să le gustăm.  Ştiam foarte bine de la părinţi că nu este frumos să furi. În plus, auzisem despre asta şi la şcoală, la biserică… Însă cine să se mai gândească la sfaturile primite când vişinele ne făceau cu ochiul? Crengile treceau de gard, aşa că ne-am gândit noi că nu ar fi o problemă dacă ne-am servi cu câteva fructe gustoase. În câteva minute, fără a analiza prea bine problema, am ajuns pe gardul femeii. Ca să ne fie mai uşor, am aruncat ghiozdanele în şanţ. Simona stătea de pază, iar noi, celelalte, culegeam de zor vişine, ba mai crude, ba cu frunze…Nu era vreme de stat la sortat.

Mătuşa Zoiţa locuia singură şi era vizitată din când în când de nepoţi. Era cunoscută în sat ca fiind o mare vrăjitoare şi lumea vorbea că ar fi avut şi nişte drăcuşori de chiriaşi, întruchipaţi în pisoi negri. Ce-i drept, seara se auzeau tot felul de zgomote ciudate venind din curtea femeii. Căzusem, fără să ne dăm seama, în vraja ei. Nu era atât de confortabil culesul de pe gard, pentru că trebuia să ne ţinem cu o mână de crengi, iar cu cealaltă să băgăm vişinele în sân. Însă ne străduiam să adunăm cât mai multe într-un timp cât mai scurt, fără a fi prinse. Totul mergea strună, când deodată liniştea a fost tulburată de lătratul câinelui bătrânei, pe care îl ţinea legat în curte şi care era, evident, negru. A dracului javră! Nu aveam nimic la noi care să îl facă să tacă, aşa că am început să aruncăm în el cu vişine. Mare greşeală…A început să hămăie mai tare şi să se zbată în lanţ ca un nebun. Într-o clipă s-a auzit glasul piţigăiat al mătuşii Zoiţa:

-          Care-i acolo?

Colegele mele, zdup de pe gard, direct în şanţ! Când mă pregăteam şi eu să sar, am zărit-o pe femeie cu un par de două ori mai mare decât ea în mână, plin de cuie ruginite. Aproape înlemnisem. Aceasta venea spre noi ca o furtună. Am auzit însă, glasul colegelor mele care mă strigau din depărtare. Am sărit…Însă, mi-a fost dat să văd că gimnastica pe care o practicam nu era una de performanţă, drept urmare, săritura mea a fost eşuată. Asta pentru că am rămas ţintuită pe loc. Mâna mi se blocase între două scânduri ale gardului, dat fiind faptul că acestea erau bătute la distanţe kilometrice una de alta. Degeaba mă zbăteam eu ca peştele pe uscat. Nu mai era chip să scap. Mă gândeam însă, că dacă nu mi s-ar fi întâmplat nenorocirea, aş fi fugit mâncând pământul, iar mătuşa Zoiţa nu m-ar mai fi prins. Poate doar dacă m-ar fi vizitat mai apoi. Colegele s-au întors să mă ajute, deşi alergaseră ca nebunele, lăsând în colbul drumului vişinele ce le cădeau din sân.  Ele scăpaseră uşor, însă eu m-am ales cu o mână stângă, ruptă. Dar cine se mai gândea în acele momente la vişine? Nici măcar sărmana bătrână, care, din supărată, a devenit brusc îngrijorată şi a uitat să ne certe pentru boacăna pe care o făcusem. Ne-a luat la ea, mi-a aplicat câteva leacuri băbeşti şi mi-a călcat mână, descântându-mă, în timp ce eu mă credeam soprana Dumeştiului şi concuram cu un Pavarotti imaginar.

După ce am scăpat din mâinile ei, am avut impresia că mi se rupseseră toate oasele din corp, nu numai mâna. Am mers la Simona pentru că mama mea era la serviciu. Acolo, părinţii ei au insistat să mănânc ceva, deşi eu numai de asta nu aveam chef. Meniul suna cam aşa: ochi cu ceapă verde. Ca să nu-mi supăr gazdele, am încercat să mănânc. După câteva secunde am simţit o durere în zona gingiilor. Când am scos ceapa din gură, am observat dintele meu înfipt în ea. Nu vă gândiţi că era ceapa tare ca piatra. Dintele meu se mişca de câteva zile şi ştiam că urmează să îmi cadă. Grozav moment îşi găsise…De durere şi de supărare, am adormit.

Îmi amintesc că am ajuns la spital, iar acolo am avut parte de încă o experienţă neplăcută. Medicul ce m-a consultat a observat probabil chipul meu de spartan neînfricat şi a decis să îmi aşeze osul rupt “pe viu”, adică fără să îmi facă anestezie şi fără să mă adoarmă. Cum? Foarte simplu: la o măsuţă, eu de-o parte, el de cealaltă şi în spatele meu, asistenta ce mă ţinea ca să nu sar de durere. Lacrimile mele de crocodil au ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale cabinetului şi mă mir că nu au inundat spitalul. Grozave metode! A urmat aplicarea gipsului, după care m-am reîntors acasă, urmând să revin după treizeci de zile.

Însă tot răul a fost spre bine…Nici nu-mi închipuisem eu că o bucată de gips avea să mă facă atât de populară! Devenisem cea mai tare din sat. Toţi prietenii vroiau să îmi vadă mâna ruptă şi să deseneze pe gipsul meu. În plus, acesta devenise duşmanul băieţilor care mă enervau. Îi linişteam imediat cu o lovitură de gips. Alteori era mai greu, pentru că trebuia să alerg după ei până să îi prind. Dar nu mă dădeam eu în lături de la nimic. Chiar dacă aveam mâna ruptă, la baltă tot mă duceam, continuam să sar aţa, ba chiar mă urcam cu ajutorul unei scări şi în dudul unei vecine. Îmi plăceau la nebunie dudele lui negre şi mari.

În clasa a patra a trebuit să marchez finalul ciclului primar prin aceeaşi situaţie cu care am marcat şi începutul: mi-am rupt din nou aceeaşi mână. Însă, de atunci, am reuşit să rămân întreagă. Medicul care m-a tratat, domnul Trandafir, m-a ameninţat că, dacă îmi mai rup încă o dată mâna, mi-o va tăia.

Privite cu ochii copilului de altădată, năzbâtiile pe care le făceam atunci mi se păreau o nimica toată. În schimb, ca adult, aş prefera ca al meu copil să fie mai liniştit şi să semene cu soţul.

 

 

 

Leave a Reply