Blog de profesor

Ziua a doua-Ţara brontozaurilor

05.12.2011 · Posted in Jurnal 2 în 1-Aventuri în junglă

A new day…a sosit!!! Aş  fi zis..yupiii! dacă nu ar fi trebuit să mă trezesc de dimineaţă. Şi…ghinion…Tocmai asta am făcut. Mi-au sunat cucii de la 6 şi jumătate. Mi-am propus să mă trezesc mai devreme pentru a ajunge mai repede la şcoală. Sus din pat şi dă-i pregătire. Dar, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, am pornit spre şcoală tot la 8 fără zece. Şedinţa de machiaj, făcută la lumina chioară a becului, mi-a luat din nou prea mult timp. În drum spre şcoală am auzit vocea unei vecine care îi propunea băieţelului ei să meargă împreună cu mine la grădiniţă( şcoala şi grădiniţa fiind în aceeaşi curte). Nici nu vă imaginaţi ce repede am grăbit pasul. Zborul meu până la şcoală nu trebuia încetinit de nimeni şi de nimic. Peste tot numai oameni presăraţi pe marginea drumului, de parcă nu ar fi avut ce face la ora aceea din dimineaţă, decât să bântuie străzile. “Hristos a înviat! Hristos a înviat!” am repetat întruna până am ajuns în dreptul palatului de cleştar:)) Tăcerea unora, ce urma salutului meu, m-a făcut să iau o hătărâre: de azi nu mai salut pe nimeni! Eu îmi bat gura degeaba?

Ajunsă în curtea şcolii, am avut impresia că am păşit pe tărâmul  brontozaurilor. Peste tot pici ameţiţi, orbecăind grăbiţi spre sălile de clasă, împărtăşindu-şi sentimentele înainte de a intra la ore( De! să le meargă bine toată ziua). Băieţii amorezaţi împărţeau fetelor flori, codaşii  păzeau, ca de obicei,  colţul şcolii, cei ce-o fac pe-a paznicii la intrarea în corpul A  îşi făceau cu patos datoria, şi, bineînţeles,  i-am zărit şi pe cei pe care-i pălesc nevoile când aud clopoţelul sunând…de intrare.

Perfect! îmi zic. Astăzi e o nouă zi. Să vedem ce lucruri noi voi afla. Prima oră mi-a adus surprize neplăcute din cauza conştiincioşilor de la a VIII-a, care au suferit ieri de o boală ciudată, ce i-a făcut să uite de temă. Şi, cum boala a fost puternică, s-a transmis la vreo douăzeci dintre ei. Ghinionul lor! Nu au scăpat nepedepsiţi, iar ora a început în forţă, într-o atmosferă destul de încordată. Având limba română în fruntea orarului de azi, caietele celor mai hărnicuţi nu au mai avut timp să zboare peste bănci şi să fie folosite ca surse de inspiraţie de către ceilalţi.

Ora a doua, altă mâncare de peşte. De data aceasta numai trei soldăţei au pierdut războiul împotriva Cavalerului Negru, uitându-şi caietele de teme acasă. O scuză des folosită, un fel de laitmotiv şcolăresc, o gogoaşă uriaşă pe care o primesc zilnic pe tavă…Ca o paranteză: o fi asta cauza pentru care dieta nu dă roade? Trece şi tema, verificarea ei…Ajungem la ascultat. Îl numesc pe “un cutărică”, preocupat mai mult să roadă pixurile, decât să ne asculte pe noi, ceilalţi, cum ne luptăm cu bombele gramaticii.

- Ce am avut de pregătit pentru astăzi la gramatică?

- Predicatul! spune el hotărât.

Pentru cinci secunde chiar am avut impresia că s-a pregătit pentru lecţie. Cei care nu se pregătesc, de obicei, nu ştiu nici măcar titlul ei. Şi după felul în care începuse să spună definiţia, chiar credeam că de data aceasta m-am înşelat şi că băieţelul şi-a învăţat. Însă, iluzia mea avea să se spulbere imediat.

- Predicatul este partea neflexibilă de vorbire care…care…care…

- Arată…zic eu ca să-l încurc mai tare.

-Arată…Arată…

Din sală se aud râsete înfundate, sau altele mai nonşalante. Un pipernicit din faţa condamnatului de astăzi râde cu gura până la urechi. Îmi îndrept atenţia către el, nu fără a-i da un feed-back lui Cutărică

- Cutărică, ai greşit definiţia. Ai încurcat-o, copilaş. Dar fii fără grijă că te ajută colegul tău drag, din banca a doua. Prietenul la nevoie se cunoaşte, nu-i aşa? Iulică, spune tu definiţia!

- Predicatul este parte principală de vorbire care…care…

Alte răsete în sală. Săracul, emoţiile…În acel moment se trezeşte una dintre colegele lui, alias Broasca crăcănată( cum o poreclesc colegii).

-Doamna dirigintă, a râs ciob de oală spartă..şi acum nu ştie nici el!

Inteligentă afirmaţie. Cum să trecem noi peste acest hop? Dau o raită cu privirea prin clasă şi-l zăresc pe Bobocel, cam tăcut astăzi. Să-i dăm şi lui o şansă, îmi zic.

- Bobocel, ajută-ţi tu colegii!
A urmat o serie de onomatopee, care mai de care mai bune stimulente pentru a-ţi face cruci şi a merge la biserică.

- Câte tipuri de predicat sunt?

- Două!

- Care sunt acelea?

- Predicat nominativ…şi…şi…

- Vocativ! completez eu.

- Da, predicat nominativ şi vocativ.

- Bravo Bobocel! Revoluţionezi gramatica. Deci nu ţi-ai învăţat?

Tăcere de mormânt… Doar nu eram încuiată ca să nu-mi dau seama că bătuse mingea în ziua anterioară, sau se plimbase cu bicicleta…şi nici nu se uitase pe caietul de română. A urmat o întrebare nevinovată, care să îi arate, totuşi, revolta mea.

- Dar ce-ai făcut ieri toată ziua, Bobocel? Că ai scăpat la 12 de la şcoală…

- A fost cu gaştele la păscut, doamna dirigintă! se aude un glas din sală…

- Sau cu bobociţele, că gaştele sunt cam bătrâne pentru el, spune un altul…

Mă amuz în sinea mea, dar mă arăt revoltată de glumele colegilor săi de clasă şi caut un altul mai breaz să răspundă, nu fără a-l recompensa pe Bobocel pentru efortul său, cu un binemeritat 4. Din fericire mai sunt şi alţii în clasă, iar lecţia s-a desfăşurat bine în continuare.

Şi nu pot să nu fac o paranteză( cred că, de fapt,  e a doua deja:d). Astăzi ne-a onorat cu prezenţa domnul Pumnulache, elev de la mine din clasă, care lipsea de ceva timp. Ieri a avut zi liberă, alaltăieri a fost prezent. Săptămâna trecută, ba. Alaltăieri le-am prezentat alor mei detalii despre noul proiect ce se va desfăşura din toamnă la şcoala noastră. Pe scurt, 40 de copii vor beneficia de cursuri after school pentru prevenirea abandonului şcolar. Nu ştiu bine criteriile de selecţie a elevilor participanţi, dar ştiu că vor fi dintre cei care au abandonat şcoala sau sunt pe punctul de-a o face. Atunci, Pumnulache, fiind absent de ceva timp, copiii au râs şi au spus că poate îl vom înscrie din toamnă în acest program. Le-am precizat şi de bursa pe care o vor primi cei 40 de participanţi.Ieri, Pumnulache a apărut la şcoală. După ce am făcut prezenţa, încântată că a apărut din nou printre noi, am început lecţia. Două degete ferme se ridică atunci brusc. Era chiar copilaşul cu pricina. După faţa serioasă pe care o avea, mă gândeam că iar îmi dă vreo veste despre vreo cafteală. Nu de alta, dar e recunoscut în domeniul acesta. De aici i-am dat şi numele…

- Da copilaş, spune! Ce s-a întâmplat?

- Doamna dirigintă, au zis copiii că îmi daţi bani dacă vin la şcoală…şi am venit!

Recunosc că m-a lăsat cu gura căscată pentru cateva clipe. Au urmat  lămuriri, însă nu sunt convinsă că a înţeles explicaţia dată.

La cea de-a treia oră am ajuns în cuibul hienelor şi al leilor, recunoscuţi pentru dansul din buric şi pentru urletul lor…S-au împărţit teste, au urmat zâmbete de fericire, altele false…Posesorul notei 2(punctaj din oficiu) nu a vrut să se lase afectat de notă, şi cu un zâmbet asemănător unui soare cu dinţi, a exclamat:

- Eu ştiam să scriu la test, dar nu am vrut!

- Dacă nu merităm să ne impartasesti din cunoştinţele tale, păstrează liniştea până la sfârşitul orei, îl sfătuiesc eu.

- Urechilă, ce e doina?

- Un personaj, doamna.

- Aşa ai scris şi la test… Mă gândeam că ai avut bunăvoinţa să te uiţi pe caiet de ieri până astăzi.

- Sissy, citeşte tema! De ce esti supărată?

- Nu vreau să o citesc…

- E supărată, doamna. A lăsat-o prietenul…

- Ba nu! Taci!

Pentru plusuri şi note mari elevii au fost cooperanţi, iar restul orei a decurs normal. Asta şi datorită celei care şi-a serbat ziua astăzi şi şi-a îndulcit colegii cu bomboane. Unele mimoze au fost totuşi mai preocupate să îşi aranjeze pletele, decât să asculte informaţii plictisitoare, pe care oricum nu le vor ţine minte. Alţii s-au declarat mai interesaţi de şuşotelile colegului de bancă.

Ultima oră ce merită amintită a fost cea de la clasa a cincea. Aici am primit astăzi un bileţel al groazei(un elev  îmi notează la fiecare oră, pe o foiţă, cine nu şi-a scris tema pentru ziua respectivă, înainte de a o verifica împreună). Acum bileţelul devenise ditamai fila A3 pentru mine. Asta pentru că jumătate de clasă nu îşi scrisese. Printre răspunsuri de genul: “Nu am fost ieri la şcoală.” sau “Nu am ştiut să o fac.”, “Am uitat caietul acasă” am întâlnit şi binecunoscutul “Dar am avut de scris? Eu nu am ştiut. Am uitat să-mi fac tema.”

În partea a doua a lecţiei, lectura unui text se cerea făcută.

- Continuă tu textul, Bebeluş!

- Eu?

- Da,tu.

- Dar unde am rămas? Că nu ştiu…Parcă au fugit literele prin faţa mea. Nu mai văd bine. Cred că mă doare şi capul.

Durerea i-a trecut brusc şi, curios, a găsit şi fragmentul la care rămăsesem, după ce l-a urmărit pentru 2-3 secunde privirea mea crâncenă.

Ca bonus, au rămas pentru explicaţii şi în pauză, întrebările lor devenind mai numeroase spre sfârşitul orei.

Ca să încheiem ziua cât mai plăcut, am hotărât împreună cu ai mei să facem câteva poze de grup în curtea şcolii. Câţiva copilaşi, mai răbdători, m-au aşteptat după ore şi…surpriză. Cât ne-am mişcat şi ne-am foit noi, după prima fotografie, bateria s-a declarat învinsă de zâmbetele noastre…şi a cedat. Dezamăgiţi, am plecat cu toţii spre casele noastre. E şi mâine o zi…

P.S. Numele personajelor sunt alese în funcţie de poreclele sau trăsăturile caracteristice ale copilaşilor. Realitatea este voit transfigurată: )

 

Leave a Reply