Blog de profesor

Buchet de gânduri: un pas spre trecut…(Mamaia de altădată)

07.19.2010 · Posted in Concurs

Încă de la început vreau să menţionez că sunt nouă în activitatea de blogger. Mi-am realizat acest blog din dorinţa de a posta materiale din activitatea mea de cadru didactic, de a arăta lumii creaţii literare ale elevilor mei într-un timp duşman cu tot ce înseamnă educaţia. Am ce scrie…Trebuie doar să îmi fac timp. Şi cum să nu-mi fac? Numai când mă gândesc la bucuria copiilor mei când îşi vor vedea fotografiile şi lucrările pe blog, filmuleţele cu scenetele în care au jucat, prind un spor nebun de-a scrie…Sperăm să avem totuşi cititori…

Despre concurs am aflat de la soţul meu, care mă bate la cap de vreo două zile să postez un articol pe această temă. Replica lui cu care a tot încercat să mă convingă a fost: “Nu vrei să mergi la Mamaia? Foarte bine…mergem la Ciric(un lac lângă Iaşi, localitatea în care locuim). E criză, frate! Anul acesta e cel mai prost din câte am trăit în lunga mea viaţă de 25 de ani…

Ce pot să spun despre Mamaia? Am fost o singură dată pe acele meleaguri, în vremea liceului. A fost o vacanţă de familie pentru că am mers împreună cu sora, cumnatul şi nepoata(care e mai mică decât mine cu doar 5 ani). Nu vreau să pară siropos….dar a fost de neuitat. Şi nu voi începe să prezint locurile în care am fost(poate căutate de unii doar pe google şi puse la plesneală: D), ci voi încerca să închid ochii şi să îmi amintesc de Mamaia cea pe care am perceput-o prin ochii cuiva de la ţară, care vedea pentru prima dată marea…

Călătoria cu trenul mi s-a părut lungăăăăăă!În momentul în care am ajuns am spus “bogdaproste”.Am urcat în taxi şi am mers ceva timp, pentru că aveam cazare la o doamnă pe la marginea oraşului Constanţa, la vreo 15 minute de plajă. Când am ajuns acolo îmi era ruşine să stau şi pe picioare…Nu am rămas mult în casă, nici nu ne-am apucat de despachetat şi am plecat spre plajă nerăbdători. Am ajuns şi acolo şi….problemă mare! O puzderie de oameni care îţi provoca ameţeli…Şi încă ceva: cum naiba să mă dezbrac eu în costum de baie în faţa tuturor? Pentru mine costumul de baie era pe atunci sinonim cu costumul Evei!Cumnatul cum a ajuns, ţuşti în apă, sora bâldâbâc, până şi nepoata a îndraznit să intre. Eu stăteam tot pe prosop şi, ce-i mai rău, tot cu hainele pe mine. Nu vă imaginaţi cum mă priveau toţi…Aveam impresia că mi-au crescut coarne, sau că arăt ca un extraterestru. Tot mă curăţam pe la ochi, pe la nas, sperând să nu am ceva…Pe plajă frumos: muzică, nisip fin, soare…Mi-am făcut până la urmă curaj şi am mai eliminat din haine.Am rămas în costum şi  am luat-o la fugă în apă.Surpriză! Am avut un alt şoc: cât stătusem pe plajă mă încălzisem şi apa nu era aşa caldă cum încercase să mă convingă  sora. La început mi s-a părut rece ca gheaţa. Am intrat totuşi. Am tot păşit în larg pentru că apa era foarte mică şi mi s-a părut că am ajuns în mijlocul mării. Nu am devenit eu extraterestru la Mamaia, dar cu siguranţă am devenit raţă pentru câteva zile…Ajunsă în apă nu am mai ieşit decât de câteva ori până seara.Şi nu rămâneam pe mal decât pentru 5-10 minute. Mi se zbârciseră şi degetele şi tot în apă stăteam. Chipurile, mă gândeam eu, nu are lumea cum să mă vadă dezbrăcată dacă stau în apă. Cumnatul a mers după colaci de baie( cred că nu mai are rost să spun că nu ştiam să înot). După ora 20 a reuşit sora mea să ne scoată din apă şi am mers încet spre casă…Seara nici nu mi-am dat seama când a trecut…

A doua zi dis-de-dimineaţă, când am făcut ochi, m-am trezit roşie ca un rac, cu ochii tulburi, cu dureri de cap şi stări de vomă. Clar: făcusem insolaţie! Am încercat să mănânc un iaurt şi am insistat să merg cu ceilalţi la plajă. Cum era să rămân singură cu străinii? N-am apucat să facem 100 de metri că am şi vizitat boscheţeii de pe marginea drumului. Ca un adevărat spartan am avansat spre locul vizat, în marea mea bătălie cu boala. Am reuşit să stric ziua tuturor. Toţi stăteau la plajă, numai eu mi-am ales un loc ferit de soare şi am bolit până seara, când ne-am întors la gazdă. Când m-a văzut, mi-a propus să încerce să facă ceva pentru a mă simţi mai bine. Mi se învârtea capul ca elicea unui elicopter, aşa că nu am înţeles ce vroia să îmi facă. Cu toate acestea, am acceptat. Ce putea să mi se întâmple mai rău? De apă nici nu mai dădusem în ziua cu pricina, de soare nici atât, mâncarea nici n-am vrut s-o văd! Eram o raţă leşinată de data aceasta.

Şi a început şedinţa de terapie. A adus femeia o cruce pe care mi-a pus-o pe frunte…eu am căscat  ochii cât cepele şi m-am  gândit” Ce naiba? A pus diavolul stăpânire pe mine?” Am închis  ochii şi brusc i-am căscat  la loc. Femeia m-a stropit cu aghiazmă, iar stropii reci parcă sfârâiau pe pielea mea. Am îndurat şi asta: poate-poate mi-o fi mai bine! A făcut doamna respectivă vreo câteva rugăciuni, m-a pus să spun “Tatăl Nostru”, mi-a frecat picioarele, m-a pus să pup crucea…şi nu mai ştiu… Cred că am adorm…Când m-am trezit era deja dimineaţă. Soarele îmi făcea din nou cu ochiul de la fereastră. Surpriză: mă simţeam mai bine. Ceilalţi erau la bucătărie, mâncau. Brusc mi-am făcut şi eu apariţia, deja echipată în costum de baie…Cum era să ratez concertele care aveau loc pe plaja din Mamaia? În vremea aceea dacă mergeam la vreun concert era ca şi cum aş fi fost în alt colţ al lumii.

Ne-am echipat cu toţii şi am pornit spre plajă. Apa a fost primul loc vizitat. De data aceasta am purtat şepci, să ne ferim de soare. Cum înotam noi cu mare chef(ne chinuiam să înotăm), se aude glasul cuiva…la microfon. Ne-am dat seama că începe concertul. Am luat-o la fugă prin apă, am lăsat colacii şi în faţa scenei am fost. Erau Giglio. Au urmat Andre, Angels, Alina Sorescu…şi alţii.Doamne, ce fericire era pe capul nostru. Ne-am zbenguit, am cântat, am dansat, am fotografiat vedetele…Ce mai, a fost o zi de neuitat! Nici nu îmi imaginam eu că o să văd atâtea staruri la un metru de mine, la Mamaia. După concert ne-am retras pe pătura noastră. Era deja seară. Ei, dar ziua nu se putea încheia aşa…Cum ne pregăteam noi de plecare, un om care trecea pe plajă  anunţa un concert pentru a doua zi, parcă la Teatrul de vară. Doamne, şi cine urma să cânte! Valahiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Formaţia mea preferată..Pe vremea aceea visam să mă căsătoresc cu Dorin. Iată că n-a fost să fie, dar mi-am găsit pe cineva născut în aceeaşi zi cu el, pe 23 august( a fost o întâmplare, nu am rămas la fel de obsedată încât să o fac dinadins). Wow! Urmau pregătirile pentru următoarea zi…

În ziua următoare n-am avut stare la plajă. Se anunţa o noapte deosebită! Urma să îi văd pe Dorin şi pe Mihai. Am cumpărat flori, aveam steag pe care am scris “Valahia”, am pregătit aparatul de fotografiat, carneţelele pentru autografe…chiar mi-am luat şi câteva postere la mine pe care le tot afişam pe plajă, am scris pe nisip numele trupei preferate…Pentru cei din jur redevenisem extraterestrul din prima zi. Dar, de data aceasta, nimic nu mai conta pentru mine… Seara a venit cu greu. Am ajuns la locul cu pricina. Am dat şpagă să prindem locuri în faţă..Concertul a fost superb, parcă visam de-a binelea! După spectacol am alergat cu nepoata mea în culise să le dăm băieţilor florile, să facem poze, etc. Aceştia, au văzut aparatul şi s-au aşezat pentru fotografie…moment în care, Andreea(căscata-adică eu) a luat-o la fugă înapoi în sală. Nepoata, nedumerită, ţup-ţup după mine. Băieţii şi mai nedumeriţi. Când am ajuns în sală am realizat ceea ce făcusem. Îmi venea să urlu de nervi. Din cauza emoţiilor nici nu reuşisem să deschid gura…Ce să mai vorbim de autografe, de poze cu ei… Le-am scris mai târziu, după câteva luni, la Fan Club şi mi-au trimis fotografii cu ei şi autografe, însă nu era acelaşi lucru…Dezamăgite, am ieşit din sala de spectacol…M-a spurcat sora pentru mita pe care o dăduse să prindem locurile…Nu mai auzeam nimic. A doua zi deja ne amuzam pe această temă.

Au urmat alte zile pline de peripeţii. Aş putea să mai scriu vreo câteva pagini dacă le-aş detalia pe fiecare. Pe scurt însă, pot spune că am mai mers la concertele de pe plajă, am vizitat un pic şi oraşul Constanţa, am fost la Cazino şi la Muzeul Marinei, am mers şi în parcul de distracţii, unde nepoata mea, Alexandra, s-a plimbat cu trenuleţul groazei. În loc să iasă înspăimântată, a ieşit dezamăgită, sadica! Multe lucruri poate că nu mi le aduc aminte pe moment şi mi le voi aminti după ce postez articolul, sau poate că mai târziu…

În concluzie, pentru mine Mamaia înseamnă nostalgie, împlinire, fericire,dor…Nu e acea staţiune de fiţe de care vorbesc toţi…Eu m-aş întoarce în acele locuri pentru că, poate, nu am avut în trecut ocazia să o cunosc mai bine. M-aş întoarce pentru a retrăi acele clipe de bucurie pe care le-am trăit demult şi care sunt ascunse pe undeva, în cotloanele sufletului meu, dar care nu-s uitate. M-aş întoarce să descopăr o altă Mamaie, văzută acum prin ochii unui adult. Şi m-aş mai întoarce pentru că reprezintă o punte spre trecut, un trecut dominat de inocenţa vârstei, de linişte şi infinit.

Astea fură pozele din trecut. Cu siguranţă cele de anul acesta ar avea alt parfum. Vi le-aş putea arăta, dacă m-aţi lăsa…să câştig!

2 Responses to “Buchet de gânduri: un pas spre trecut…(Mamaia de altădată)”

  1. Frumoase amintiri,in proportie de 99,99% m-am vazut si eu in anii tineretii.

Leave a Reply